Father Nicolae Nicolescu, Saint Lazar Church, IASI, ROMANIA
Un articol despre slujirea Bisericii, astazi

Home

SLUJIREA ĪN BISERICA ASTAZI

Introducere

In lumina Ta, Doamne, traiesc si simt, intr-o lume extrem de zbuciumata, depreciata si dezorientata. Alergam, parca, dupa altceva, in loc sa se ascuta un simt duhovnicesc, de revigorare a vietii oamenilor, de iesire din marasmul ce clipoceste, ca intr-o apa tulbure.

Suntem, Doamne, loviti si imbolnaviti, de naprazna secularizarii, impotriva a tot ce tine de esenta bunatatii si slujirii autentice.

Nu mai exista norma duhovniceasca, din perspectiva experierii tainei umanitatii Fiului Tau, rastignit si inviat, din vesnicie in Taina ipostatica a iubirii depline, in Duhul Sfant, pentru oamenii acestui timp!

Ne plasam pe coordonate ce tin de exactitatea canonica, de litera, in proslavirea numelui Tau, in biserica si societate, intr-o lasitate si impostura dispretuitoare fata de duhul autentic al Evangheliei, in loc de o slujire, care sa aduca binele autentic, in existenta. Oamenii devin mai rai, egoisti si singuri. De la spectacolul si fastul din jurul nostru, a toate suficient, se ascunde trufia si impostura, fara margini.

De fapt, pe cine slujim, noi, astazi? Ne impopotam si ne falsificam intr-o nemiloasa viclenie, care are drept scop anexarea unei anumite laturi umane, ce tine de viata sociala, in care se plaseaza insul comunitar si de interese financiare sau determinanta profesionala iar, ceilalti, raman in derizoriul si indiferenta noastra.

Acceptam, cu atata usurinta, servilismul si ingenuncherea in fata unei anumite categorii sociale, uitandu-l, de fapt, pe Cel care este fiinta slujirii, pe Hristos-Domnul, dispretuit si Cel din urma dintre oameni, dispretuit si nebagat in seama (Isaia 53, 3).

Se orchestreaza interese meschine, in imediata noastra apropiere, uitand de impartialitatea si asumarea unei demnitati duhovnicesti, care nu are nimic comun cu luxul revoltator al unora, intr-o societate consumerista, infatuata si periculoasa pentru proprii ei fii, in descoperirea tainei duhovnicesti si de slujire a lui Dumnezeu.

Biserica trebuie sa se lupte din rasputeri, sa starpeasca din interiorul societatii si a oamenilor ei, denuntul semenului, perversitatea si toate mizeriile acumulate, prin diversele ei sisteme.

Doamne, cum sa impacam dilema de a fi cu Tine sau a fi impotriva Ta? De a nu considera ca suntem cu Tine, experimentati si asezati in albia slujirii Tale dar, in realitate, sa observam ca, lumea care este slujita de noi, este intr-o instrainare reala de Tine, sufocata fara precedent, inselata, frustrata, agonizata.

Intentia de a se scrie o carte, despre martirajul Bisericii, actualizand martirajul, din perspectiva preotului si omului de stiinta Pavel Florenski, pentru moment s-a oprit. S-a considerat necesar sa se actualizeze chipul adevarat, real, al vietii de slujire si de traire religioasa, in Biserica Ortodoxa, astazi, unde ne zbatem sa supravietuim violentelor, luptelor interne, denigrarilor si ripostelor de tot felul, ce vin nu numai din exterior ci si din interior.

In modestele noastre reflectii, vom incerca sa fim fideli gandului de confesare si pentru propriile neputinte, pe care le dezvaluim, a travaliului existential, de astazi, in nevoia de Dumnezeu, in lupta cu ispitele, in inselarile care s-au savarsit, in inconstantele si risipele de tot felul. De fapt, se incearca sa se redefineasca existenta neatinsa, in ceea ce constituie sublimitatea preotiei, nevoia de a-L sluji pe Hristos cu toata fiinta oamenilor, si de a-L simti duhovniceste, in acuitatea si nevoia iesirii din criza duhovniceasca actuala.

Este certa, o lupta pe viata si pe moarte, deci extrem de violenta, in interiorul structurilor ecleziastice si s-a constituit un vid de putere duhovniceasca, datorat pierderii duhovnicilor sau neputinta asezarilor monastice si a celorlalti slujitori de a se forma, cazand ca o napasta peste ei, jocurile de interese filantropice, financiar sociale si conjunctura exterioara impusa de ziduri si betoane, ce se ridica chiar cu forta, apasand peste tot ce este sensibil, viu si duhovnicesc, in Biserica interioara, vie si in constiintele membrilor ei.

Nu mai exista spatiu de dialog real, ci dialog impus, verificat si pe toate partile analizat.

Am devenit un camp de lupta diabolica, tinandu-se cont numai de privilegii, de avantaje. Se calca totul in picioare, cu o precizie de care, in cele din urma, suntem uimiti, cum de s-a intamplat asa ceva.

Aparent calmi, joviali, cu o aplecare serafica si reflexiva, incovoiati intr-un ritm duhovnicesc, insa cu ochii iscoditori si sclipitori pana-n strafunduri, se duc [chipurile] la indeplinire interesele Bisericii, care de cele mai multe ori contravin sensului duhovnicesc al slujirii.

Preotia si sfintenia sunt cei doi poli, care converg unul spre celalalt.

Preotia si sfintenia constituie un intreg al Crucii participative depline, la taina Crucii lui Hristos.

Timpul actual, necrutator si neiertator, ne dezvaluie discrepanta intre teologhisirea inalta si trairea in Biserica, astazi. Se neglijeaza, cu stiinta, printr-o lupta a orgoliului, vicleniei fratesti si a unei linii impuse, asumarea responsabilitatii crucii preotiei actuale, din preotia lui Hristos.

Care este cuvantul nostru, in aceasta deruta existentiala si in modul cum sunt batjocoriti proprii credinciosi, prin dispretul si impostura celor de sus?

Se vor desprinde din cele ce urmeaza cateva repere si reflectii duhovnicesti, in contextul slujirii actuale.

Fiintialitate si taina, intre cele doua lumi ( lumea de jos si lumea de sus), in viata cultica.

In Biserica, locas de inchinare, se savarsesc actele cultice. Patrunsa de energiile divine si de insasi prezenta Euharistica, in temeiul ontologic Triipostatic, Biserica locas sfant, incorporeaza dimensiuni sfintitoare circumscrise si delimitate de Prestolul-Altar. Biserica devine astfel sursa inepuizabila de bucurie tamaduitoare, plina de mireasma izbavitoare, care nimiceste duhurile rele, din existenta intra si extra fiintiala.

Cea care este vizata la sursa harului dumnezeiesc din interiorul spatiului bisericesc este, in primul rand, persoana. Ei ii sunt destinate inrauririle harice si i se dezvaluie chipul ce percepe apoi sensurile si tesaturile din lucruri, nepatrunsele si inimaginabilele acte de referinta existentiala, care fac viata transparenta, si-i descopera calitatea de co-celebrant si demna de partasia la viata cultica.

Chipurile sunt vii, patrunse de lumina si se evidentiaza prin ele insele. Existand in Biserica se intaresc in inelul de convergenta cu succesiunea ipostasurilor date spre intalnirea din ordinea naturii umane, devenita accesibila in bucuria refacerii tuturor relatiilor de comuniune, in saltul eminamente sarbatoresc, prin care persoana se autoevidentiaza.

Planurile de intalnire a celor doua lumi, harul dumnezeiesc ce coboara si lumina din interiorul persoanei ce urca, privesc intreaga existenta. In acest sens Biserica este extensiune, extinderea umanitatii indumnezeite a Logosului iar Biserica creaza spatii de convergenta cu circumscrierea sacramentalitatii Prestolului-Altar.

Evidenta chipurilor de bunatate si sensibilitate, gesturile delicate intre oameni si lucruri si intre oamenii insisi, ne dau convingerea ca cele doua lumi s-au intrepatruns, ca eficienta celebrarii din puterea de jertfa a lui Hristos este reala in spatiu si urca spiritual in timp. Tensiunea din interiorul comunitatii si tulburarile de tot felul, din contra, contravin actul de sinergie, de intarire a celor doua lumi. Prezenta celor doua lumi este vazuta si de Parintele Pavel Florenski intr-o deplina sinergie: Nu exista numai o lume vazuta, fie ea descoperita si de o privire induhovnicita; exista si o lume nevazuta, cea a harului dumnezeiesc care se revarsa asemenea unui metal in realitatea indumnezeita.

Nu numai persoanele sunt atrase de prezenta harului dumnezeiesc, ci lucrurile si toate cele neinsufletite devine receptacole de transparenta a sensurilor care privesc nemijlocit persoana si cele ce tin de ea. Intalnirea celor doua lumi emana mireasma si taina unicitatii. Simbioza dintre cele doua diversifica si unifica in acelasi timp. Persoana atrasa de razele Soarelui divin se inalta ea insasi. Se descopera persoana, domeniul inaccesibil al fiintei devine accesibil ca apoi sa se incarce in continuare de mister, de lumina si inaccesibilitate.

Cultul apartine tuturora. Nu exista bariere nici pe orizontala, nici pe verticala. Nu devine apanajul unora in detrimentul altora, nu favorizeaza pe unii si defavorizeaza pe altii, nu se intensifica la unii si se aplatizeaza din lipsa de auditoriu, la altii. In cult se traieste profunzimea actelor mantuitoare, cele ce s-au facut pentru noi; ne aducem aminte de Cruce, de Mormant, de Inviere. Toate acestea survin (se intampla) din cauza daruirii insasi, a unei nevoi imperioase de rugaciune care izbeste, in toate mizeriile ce aluneca dinspre lumea de jos.

Sfintele taine si celelalte momente sfintitoare celebrate in intreg organismul eclesial, sunt tot atatea trepte de inaltare spre Divin. Lipsa lor sau diminuarea continutului duhovnicesc ca reflex al unui sacerdotiu slabit, din cauza deteriorarii continutului sacerdotal sunt tot atatea trepte de coborare spre cele ale lumii de jos.

Liturghie si Euharistie Taine Supreme in Cult

Sa luam Sfanta Liturghie. La Sfanta Liturghie, devenita axa a lumii si pol al pamantului, se tin toate si lumea insasi (Pavel Florenski).

Liturghia-Euharistia, lumineaza plenar chipurile si se indreapta catre lumea de jos. N-am fi atinsi de misterul plenar daca taina crucii Fiului lui Dumnezeu n-ar fi unit deplin cele doua lumi. Dar, nu lumea supusa pacatului, ce ar fi facut imposibila intalnirea dintre cele doua lumi, ci parga umanitatii nepatate, indumnezeita de ipostasul vesnic Unul si deofiinta in taina Triipostatica vesnica. Iisus Hristos cu umanitatea jertfita si inviata devine sursa permanenta a indumnezeirii noastre. Prin Sfanta Liturghie se redefinesc treptele spre Divin, cele care ne inalta si cele care ne coboara pana in adancul din noi. In noi este cheia dezlegarii sensului intregii existente. Dinlauntrul nostru pornim spre imparatia vesnica si traim din rodul vitei celei noi (Matei XXVI, 29) si depasim apasatoarele trepte ale lumii de jos (celei supuse pacatului si mortii). Sfanta Liturghie ne arata tinta de urcare si punctul de coborare, Imparatia Cerurilor si mormantul, trecerea prin lumea aceasta trecatoare si iesirea din ea, coborarea in tenebrele mortii constient experiate, ca realitate sigura a plecarii din aceasta lume si urcarea spre taina cuceririi sufletului, in Dumnezeu, ca eliminare a egoismului si rautatii si daruirea spre ceilalti, expresia unei constiinte purificate si dispuse la o viata induhovnicita.

Nu se stie cat realizam din toate acestea in timpul Sfintei Liturghii, dar Liturghia insasi este intrarea intr-o asemenea lume, caci nu se stie ce este dumnezeiesc si ce este omenesc. Nu-L port pe Hristos in mine ca foc, caci m-ar arde necontenit, dar Focul dumnezeiesc exista pe Sfanta Masa, ceea ce nu se poate exprima cu datele noastre omenesti. Cele ce se petrec in Euharistie depaseste orice supozitie analogica; il port pe Hristos in mine ca Sens si Reper, ca Virtute in ceea ce este fiinta din ea, il port in umilinta extrema, intru asemanarea mortii prin Botez si partas Invierii, in pecetea darurilor Duhului Sfant si izvorul de Paternitate, de Filiatie si de Adumbrire.

Acolo eu sunt ingenuncheat si mor pentru lume, si ma inaltcatre acea lume la care sunt avizat ontologic, lumea indumnezeirii, a bunatatii si a dragostei impartasite.

Deci, in centrul cultului divin se afla Sfanta si dumnezeiasca Euharustie, ca desavarsire a vietii primita la Botez si Mirungere. Sfanta Impartasanie concentreaza tot drumul nostru in Hristos, caci implica puterea mortii depline, ruperea de viata dinainte, de ceea ce ne-a separat de Dumnezeu.

Nu se poate intelege Euharistia fara Biserica si Biserica fara Taina dumnezeiasca, de pe Sfanta Masa. Pot sa existe oameni carora acest foc sa li se para un lucru hilar, neinteles, in aceasta lume rationalizata si computerizata. Cei care reneaga Biserica institutie si sunt revoltati pe ea (si nu sunt putini), din diverse cauze si afirma sus si tare ca au pe Dumnezeu in sufletul lor, nicidecum prezent real pe Sfanta Masa, sunt aceia, care, de fapt, exprima acel adevar crud si greu pentru Biserica, acela de a se situa in afara Bisericii si sa se mantuiasca.

Atat de greu apasa peste comunitatea de azi orgoliul si vanitatea, legile discretionare si sofisticate ale oficiantilor brutali, odios de lacomi si impenetrabili, cu zambete facile si de uitare a mortii care alcatuiesc impreuna o viziune de o dezarmanta stupiditate, incat multi prefera sa se situeze (greu de exprimat) in afara Bisericii. Sa se situeze in grozavia infernului acestui timp existential, fara Hristos cel din Biserica.

Dispersarea si violenta actuala este tocmai situarea oamenilor in afara Bisericii la modul real si, deci, in afara unitatii ei, care se realizeaza numai in Euharistie. Euharistia ne inalta dincolo de aceasta viata pamanteasca (Ioan VI 57, I Cor. 15, 56), ca moarte tainica si repetate morti tainice, pana la moartea noastra reala.

Iisus Hristos, inainte de moartea sa reala s-a jertfit tainic la Cina cea de Taina, ca sa primim desavarsitul Paste tainic, sau desavarsirea mortii tainice ce incepe din Ziua Invierii, caci Ratiunea trupului lui Hristos, unita ipostatic cu Logosul dumnezeiesc si-a impus deplin puterea asupra materiei acestui trup.

Parintele Florenski in Filosofia cultului dezvolta magistral intalnirea cu taina tainelor Bisericii si anume Sfanta Euharistie. Florenski contempla si mediteaza la maretia si infricosata taina. In jurul ei se traiesc toate, se savarsesc, se edifica. Lumea insasi este in axa de referinta si in dependenta absoluta de aceasta taina. Intregul crug al existentei se intemeiaza si isi afla continuitatea in jurul Sfintelor Daruri, fiind si lumii. Cultul insusi este o revenire in cerc, intoarcere in jurul realitatii sacre, ca un dans circular.

Florenski isi continua reflectia despre Sfanta Impartasanie, astfel: pozitia mea in lume este determinata de raportul meu cu aceasta Particica, deci cu Iisus Hristos prezent in Sfanta Euharistie. Raportare metafizica, geografica, longitudinala si latitudinala, raportare culturala care se sprijina pe stalpii, pilonii de reper existential, iar determinarile culturale se bazeaza pe determinari cultice. Determinarea culturala se stabileste in contextul realitatii concrete iar recunoasterea sensului in realitate isi are radacinile in sanul cultului. Determinarea da sensul valoric care se imprima in societate, in comunitatile si grupurile de comunitati si in fiecare persoana in parte. Urc spre valorile existentiale, raportandu-ma la axa de referinta vesnica din inima cultului Bisericii, si ma innoiesc duhovniceste dupa felul cum se face aceasta raportare, dupa felul cum ne orientam in spatiu in raport cu ceilalti oameni si cu activitatile lor. Daca acestia n-ar exista in mod absolut, atunci n-ar exista nici recunoasterea locului in spatiu. Deci, orientarea constienta in existenta devine fundamentala si trebuie sa se raporteze la valori duhovnicesti. Este perceperea semnului spiritual, impregnat in orientarea vietii care se evidentiaza si istoriceste, se culuralizeaza. Aceasta inseamna ca, tot ce tine de cunoastere trebuie gandit din perspective transcendentei fata de eterogenitatea din lume.

Prezenta Tainelor in actualitatea cultica

Preotul Pavel Florenski in Filosofia cultului contrapune, sistemului conventional si plat precum si deductiilor dubioase ale categoriilor, din criticismul kantian si neokantian, sistemul complet si uniform al categoriilor duhovnicesti, mereu flexibil si viu din perspectiva unei vieti, care se innoieste permanent si se traieste nelimitat in urcusul ei duhovnicesc.

In centrul filosofiei crestine se afla Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos Logosul Cel mai inainte de veci. Intreaga orientare a filosofiei crestine imbina in sine plenitudinea ajunsa la desavarsire a sistemului cu plenitudinea desavarsita a puterii creatoare. Persoana lui Iisus Hristos ca Sens al Sistemului vesnic, constituie orientarea adevarata a gandirii iar cultul cu elementele indispensabile lui, garanteaza extinderea concreta a acestei orientari.

Sa luam unul din elementele indispensabile cultului: crucea, despre care parintele Florenski spune ca este sens al intelegerii intregii existente si care defineste de fapt orientarea noastra. Noi ne putem sminti in contradictiile crucii dar, asumand-o deci recunoscand-o si acceptand-o ea devine parte a orientarii noastre insasi.

Domnul Iisus Hristos a invins moartea prin cruce si a rascumparat lumea din robia iadului si a mortii, asa cum slavoslovesc toate cantarile Bisericii, mai ales, cele din Postul Mare. Iisus Hristos, fiul Cel Unul-Nascut, deofiinta Cel Absolut si Vesnic, se pogoara in mormant. sfaramand incuietorile si inviind pe cei morti.

Aparenta contradictie a crucii este depasita din perspectiva unei experiente duhovnicesti a fiecaruia in existenta, caci este experienta proprie, in contextul unei cruci existentiale unice, din lumina mormantului, Celui de viata facator. Mormantul Tau, Hristoase, mi-a izvorat viata. Numai mormantul domnului dezleaga, rascumpara si sfinteste umanitatea, in Biserica lui Dumnezeu.

Crucea devine pom de viata, purtatoare de Hristos, pazitoare nebiruita, putere tare asupra demonilor. Crucea ne poarta spre Preacinstitele Patimi, cele de mantuire ale lumii si sa ne inchinam Zilei Pastilor celei luminoase si lumii de bucurie, celei numite Doamna si purtatoare de Lumina.

Toate valorile duhovnicesti au insusirea de a fi simbolice. Ele sunt mai mari si mai insemnate decat ele insele, caci invaluie si dezvaluie simbolic taine mai presus de intelegere, in tesatura rationala a lumii si in misterul totodata de nepatruns al suprarationalitatii dogmelor, ce ne reveleaza prin Har, in Biserica, prezenta lui Dumnezeu ca persoana si sensul comuniunii si iubirii Interpersonale. Persoana omeneasca este privita, in definirea ei intre cele doua granite, nasterea si moartea. Intre cele doua fruntalii se explica sensul ontologic al inserarii, intr-un timp si spatiu spiritual concret si definirea ei. Nimic nu este intamplator in venirea persoanei pe lume. Toate fiintele omenesti fac parte dintr-un plan divin si se raporteaza la acest plan, din perspectiva unei raportari absolute si unice.

Numai in misterul Treimic raportarea este act divin fiintial. Parintele Florenski si Parintele Staniloae dezbat aceasta problema cu maxima atentie.

Noi, persoanele omenesti, nu ne raportam unii la ceilalti precum Persoanele dumnezeiesti in Trinomul treimic. In Iisus Hristos, care devine ipostas si al firii omenesti raportarea in umanitate capata semnificatii de unicitate, de sens fundamental, ontologic-fiintial. Din natura umana indistincta dar potential unica. fragila si neparticipanta la lucrurile din existenta se va profila chipul uman ancorat in realitatea acestei lumi, chip de maxima complexitate si de nebanuita taina existentiala, in participare responsabila si demna.

Dupa Botez acest chip are datoria de a dezvolta la nesfarsit darurile prin care Dumnezeu l-a impodobit, sau isi va diminua din continutul spiritual prin pacatele acumulate de-a lungul vietii. Deci, este necesara pocainta si permanenta revizuire a continutului spiritual si a nevoii unuia de celalalt, in urcusul spre Dumnezeu si in marea taina a inaintarii spre adancul din noi insine.

Taina nu ar fi mantuitoare in viata, daca cel care o primeste ar fi distrus de ontologismul sau neconditionat, absolut.

Pe treptele vietii, Dumnezeu intervine, cu raza luminii sale de Sus, pentru a salva viata si nu a o nimici. Trebuie sa fim disponibili duhovniceste sa sesizam razele luminii Sale harice si sa intervenim la mortificarea lucrurilor urate din existenta, pentru a face loc harului dumnezeiesc.

Rolul Tainei este de a mantui. Taina, in sensul ei primar, ca dezlegare de legaturile pamantesti, este Taina mortii. Cultul nu are rolul sa ne arate aceasta taina (a mortii) care transforma in cenusa faptura noastra ci, din contra, priveste mantuirea, initierea in lumea de dincolo, luminarea, indreptarea, sfintirea. Priveste raza luminii nepieritoare si vesnice a persoanei. Numai prin cult, intreaga noastra viata se sfinteste pe treptele sale si printr-o organizare ierarhica, transforma pamantescul in ceresc. Tot ce este aici pe pamant trebuie sa se inalte spre cer si nu poate sa se inalte ceva, fara sa coboare din inaltul cerului, harul divin. Cu cat este mai inalta urcarea pamantescului, cu atat este mai joasa coborarea cerescului, cu cat sunt mai aproape unul de celalalt, cu atat mai reciproca este intrepatrunderea lor, cu atat mai deplina schimbarea vietii, a lumii, a materiei.

De toate se impartaseste numai persoana, ca ochi divin, care tinde continuu spre personalizarea lumii si a creatiei. Toate se imbraca in Hristos, caci fundamentul hristologico-eclesiologic al Tainelor Bisericii, le face sa se umple toate de taina prezentei lui Dumnezeu, in Hristos, prin Duhul Sfant. Numai omul personalizeaza taina creatiei si devine mai uman, dezvaluind chipul real in existenta sa si face ca natura impersonala sa devina un fluent comunicativ in spiritualizarea chipurilor ontologic impregnate, in rationalitatea si lumina acestei existente. Ele devin bune daca se raporteaza la Hristos si se lupta pentru binele concret din existenta lor si a oamenilor, ca tinta de dialog si de comuniune deschisa spre taina semenilor.

Preotul Pavel Florenski facand referire la chip ca dar ontologic al lui Dumnezeu, ca temelie spirituala a oricarui om, spune ca prin el insusi chipul constituie marturia prototipului, ce se contempla in taina asemanarii cu Dumnezeu si vesteste tainele lumii nevazute.

Temeiul luminos al transfigurarii persoanei costa tocmai in dezvaluirea chipurilor, ca imagine iconica. Acest lucru se realizeaza numai in Biserica.

Biserica defineste functia anamnetica a icoanei si ii inalta pe credinciosi spre prototip, spre vedenia (prezenta) spirituala, limpede, constienta a fapturilor sfinte. Cerul nu poate fi delimitat de pamant, lumea de jos de Lumea de sus, altarul de restul bisericii decat prin martori vazuti ai lumii nevazute, prin simboluri vii ale fuziunii unuia cu celalalt.

Iconoclastii, fara sa-i disociem de protestantismul si rationalismul actual, negau existenta in icoane, a unei relatii ontologice cu prototipurile si, in consecinta, si in orice cult al icoanelor.

De aceea icoanele devin nu numai ferestre prin care persoanele sfinte sunt infatisate ci si usi prin care aceste persoane patrund in lumea sensibila, aratandu-se credinciosilor in rugaciune si chiar sfintii coborandu-se din icoane.

De aceea icoanele sunt luminoase. Ele transfera lumina si raspandesc lumina. Prezenta sfintilor in icoane le da prezenta permanenta de inaltare, iar icoanele se descopera intotdeauna ca un fapt al realitatii divine.

Prin ele traim prezenta iubirii Lui Dumnezeu, in lumina pnevmatica.


Concluzii

Comuniunea si iubirea, din Biserica, dezvaluie sensul identitatii persoanei si taina ei inconfundabila, in comuniune harica.

Duhul Sfant, distinct ipostatic, certifica daca rugaciunea din cultul Bisericii se face pentru intreaga faptura, ce converge spre Biserica cea Una ca sens al Bisericii adevarate. Rugaciunea se face pentru toti si toate cele din existenta si cine experieza rugaciunea dobandita, traita si verificata duhovniceste ca sens de parcurgere a tuturor treptelor de comuniune si iubire, acela distinge sensul duhovnicesc al Bisericii si trairea efectiva in interiorul ei.

Viata actuala a slujirii Bisericii este la limita dislocarii Adevarului duhovnicesc, ca reper ultim si normativ in interiorul Revelatiei, asezata sacramental pe martirajul Apostolilor, Parintilor si Sfintilor, izvorata direct din sursa jertfei supreme a lui Iisus Hristos.

Dumnezeirea si umanitatea unite ipostatic in persoana lui Hristos subzista plenar din iubirea Intreit ipostatica. Iubirea si comuniunea tin intreolalta. Comuniunea si relatia pamanteasca se traiesc si se verifica din si prin comuniunea si iubirea dumnezeiasca. Dar iubirea si comuniunea, din perspectiva iubirii si comuniunii dumnezeiesti, nu pot sa confunde sensurile Bisericii.

Biserica este una si Adevarul este definit de unicitatea si Taina Bisericii, cea Una si nedespartita.

Daca nu sunt privite din perspectiva duhovniceasca, relatiile umane pot fi deviate de la scopul lor final, mantuirea sufletului sau pot fi distruse.

Daca Treimea ne mantuieste, ca baza a comuniunii aici si in eternitate, cum justificam golul imens si lipsa de bunatate si iubire, din existenta concreta? Inseamna ca, suntem foarte departe de Iubirea-Treime, ca taina iconomica si de iubirea intrupata in Iisus Hristos, si a Duhului Sau Cel Sfant. Aceasta inseamna ca sanul comunitatii, s-a divizat si s-a expediat spre o dezordine morala, care are drept consecinta degradarea relatiilor de convietuire sociala.

Christos Yannaras, vorbind despre Grecia si Biserica ei, spune: E o epidemie care ne-a venit din Apus, ca si lagarele de concentrare. De ani de zile sadim in pamantul nostru o multime de plante degenerate si bolnave aduse din Apus si ne acoperim toata tara, lipsind-o de soarele si de lumina care i-au fost date. Oamenii se scufunda in ape tulburi, lipsite de soare, inoata in umanisme tulburi si in iluminisme intunecate Tara devine o subterana in religiozitatea sa, oamenii isi pierd Ortodoxia, Bisericile sunt inundate de idei, actul vietii se altereaza intr-un spasm al mortii.

Ortodoxia poate sa renasca, ca o floare imbalsamata de mireasma duhovniceasca a harurilor, in lumina credintei curate, a nadejdii si a iubirii jertfelnice, dar tot asa de bine se poate lovi cu lovituri grele de norii amenintatori ce se profileaza.

Preot dr. Nicolescu Nicolae